Home / Acasa / Istoria comunei

Istoria comunei

Comuna Pechea din județul Galați a apărut pe harta tării relativ recent, doar trei secole marcându-i vârsta deși nu au fost descoperite încă documentele care „zac undeva în praful istoriei, acoperite de fapte”, după cum preciza un învățător pensionar, trecut de 80 de ani, Nicu Petrache.

Pârâul Suhurlui, care o strabate de la nord la sud, a fost „sufletul” ce a dat viață acestor meleaguri. De o parte si de alta a lui au aparut primele asezari omenești dar pentru a evita inundațiile provocate de revărsările apelor au început să ocupe treptat versanții dealurilor din apropiere.

Primele date despre existența acestei localități le gasim într-un act al recensământului de prin anul 1774 din Moldova, unde figurau peste 100 de familii, destul de mult dacă ținem cont de perioada respectivă. Datorită faptului că dealurile argiloase din jur sunt sărace în ape de suprafaţă, pânza freatică aflându-se la peste 10 metri adâncime, oamenii au dezvoltat vatra satului în lunca pârâului, deşi au fost perma­nent ameninţaţi de inundaţii.

Dumnezeu a răsplătit curajul oamenilor cu o reţea bogată de apă potabilă iar drumeţii se opreau deseori aici şi duceau apoi mai departe vestea despre bunătatea apei.De la această faimă se trage şi denumirea ac­tuală a comunei Pechea, „pecha” însemnând în limba turcă „bun”, deci „apă bună” dacă încercăm să extindem sensul cuvântului.

Oamenii au exploatat această bogăţie şi au construit fântâni largi, pietruite de unde se aprovizionau cu apă convoaiele de negustori care străbăteau valea Suhurluiului, de la Galaţi, spre Tecuci, Bârlad, nordul Moldovei. Acest lucru a constituit un mare avantaj şi pe măsură ce s-a intensificat comerţul cu mărfuri din zona de nord spre Galaţi, localitatea Pechea a devenit mai înfloritoare. Hanul şi staţia de poştă erau locuri de popas iar diligenţele cu călători opreau pentru răgaz şi schimbarea cailor.

Denumirea de „Valea grajdurilor” s-a păstrat până astăzi în memoria oamenilor, marcând locul unde se aflau grajdurile cu caii de poştă. Procesul de aglomerare al localităţii a continuat şi în scurt timp Pechea a devenit una dintre cele mal mari aşezări din zonă. Cu toate că locuitorii ei nu se pot mândri cu denumiri date de domni şi nu sunt urmaşi de feţe alese ale vremii, pot susţine cu fruntea sus că au ţinut pasul cu timpul, ridicând comuna lor la nivelul celor mai înfloritoare din ţară.

Interesant este de remarcat procesul de aglomerare din vatra satului, multe familii provenind din zonele de munte. De altfel, în actele ce privesc recensământul din anul 1832, sunt prezentate cu apelativele „mocan”, „crişan”, „ungurean”, „muntean”, până în zilele noastre menţinându-se nume ca: Ungureanu, Munteanu, Crişan etc.

Cercetând puţinele documente ale vremii, deducem, cu uşurinţă faptul că primii locuitori au avut condiţia de oameni liberi, fiecare posedând anumite loturi de pământ. Această perioadă a fost însă de scurtă durată deoarece marii boieri i-au deposedat de pământ, micile loturi intrând în componenţa moşiilor. Pentru a cultiva pământul, boierii au colonizat ţăranii, acordându-le locuri de casă şi câte o bucată de teren agricol în câmp, obligându-i totodată să le dea în schimb dijmă şi să facă multe treburi la moşie.

Până prin anul 1800, serdarul Ghiţă Cerchez, deţinea moşia Pechea în suprafaţă de 13.850 ha dar el a fost nevoit să-i vândă tot, prinţului Dimitrie Moruzzi, care avea în stăpânire şi alte moşii în comunele învecinate.

Dar, prinţul Moruzzi şi familia lui nu au reuşit să ţină pasul cu vremea şi prin anul 1887, întreaga moşie era înstrăinată, suprafeţe mari de pământ fiind cumpărate de boierii Mareş, Boiu, Dumbravă, Ghica, Dumitriu şi mulţi alţii, în loturi mai mici de până la 100 de hectare.

                Marii moşieri au exploatat aceste întinse suprafeţe de teren cu ajutorul arendaşilor care, pentru a-şi rotunji veniturile îi obligau pe ţărani la multe munci neplătite (transportul cu căruţele, clăcile, dijmele), provocându-le mari suferinţe. Din această cauză au avut loc frământări sociale iar boierii au apelat în nenumărate rânduri la autorităţi pentru a-i sili pe oameni la ascultare şi supunere.Clăcaşii din Pechea nu s-au lăsat însă intimidaţi şi au continuat lupta mai îndârjit, unindu-se cu vecinii lor din comunele învecinate astfel că în anul 1830, documentele vremii amintesc de o adevărată răscoală în satele din valea Suhurluiului.

Valul de nemulţumiri a crescut şi în anul 1834, satele din sudul Moldovei erau din nou în „clocot”, iar autorităţile vremii bănuiau că tot răul porneşte de la cei din Pechea care păreau a fi cei mai înverşunaţi. De aceea i se cerea cu insistenţă boierului Moruzi, care stăpânea moşia, să poarte discuţii cu oamenii şi să-i liniştească într-un fel, „povăţuindu-i” că numai astfel vor avea ceva de câştigat, pentru că pechenii erau cei mai „îndărătnici”, după spusele lui Lupu Bals, trimisul stăpânirii. Nemulţumirile au continuat însă şi prin anul 1842, prinţul Moruzzi a cerut stăpânirii strămutarea unor ţărani care s-au dovedit a fi „răzvrătitori şi tulburători ai liniştii celorlalţi locuitori”.

Astfel ţăranii Radu Dimitrie şi Niţă Constantin au fost forţaţi şi trimişi cu familiile în satul Todireşti din apropierea laşilor. Altă nemulţumire i-a ridicat din nou pe ţărani la luptă în anul 1859 când fii de ţărani erau luaţi la oaste, folosindu-se ca metodă, aşa-zisa „tragere la sorţi”, de fapt o metodă prin care erau ocoliţi fiii de moşieri.

„Deie soldaţi cei ce au moşii! Deie boierii! De ce să deie ţăranii oameni la oaste? Ei n-au nimic de apărat în această ţară!” erau strigătele de ameninţare ale clăcaşiior. La Cudalbi, ţăranii din peste  40 de sate din împrejurimi s-au adunat şi a fost nevoie de prezenţa iui Mihail Kogălniceanu, primul ministru a acelei vremi, pentru a-i linişti!

Anul 1864 avea să le împlinească un vis al lor şi, prin Legea agrară, 237 de ciăcaşi au fost împroprietăriţi. Dar bucuria lor a fost de scurtă durată pentru că, loturile de pământ primite se aflau la mari distanţe de casă şi unii dintre ei au fost nevoiţi să renunţe în favoarea boierilor sau să le vândă ţăranilor mai înstăriţi, mulţi dintre ei rămânând din nou fără pământ.

Pentru ca aceşti „pălmaşi” să nu mai fie mereu „sămânţă” de revoltă, în anul 1879, alţi 574 de ţărani din Pechea şi din comunele megieşe au fost împroprietăriţi.

Neavând însă vite şi utilajele necesare pentru a lucra pământul mulţi dintre ei se împrumutau de la boieri şi astfel, în scurtă vreme, pierdeau din nou pământul în favoarea boierului, pentru că nu-şi puteau achita datoriile şi ajungeau din nou, mai săraci de cum au fost.

Raporturile dintre proprietari, respectiv arendaşi şi ţărani, au fost reglementate de autorităţile vremii prin aşa-zisa „Lege de învoieli agricole”, unde practic li se dădea mână liberă moşierilor să-i forţeze pe ţărani la muncă.

Astfel ţăranii erau de cele mai multe ori siliţi la muncă de către călăraşi sau jandarmi, chipurile pentru a-şi ţine „învoielile cu boierii”, „învoieli” făcute de cele mai multe ori iarna, când ţăranul, era nevoit să accepte condiţiile umilitoare puse de boier, în schimbul unor produse date în avans, pentru a nu muri, practic, de foame. Muncile agricole erau făcute cu mijloace rudimentare şi ca atare recoltele erau mici. De aceea ţăranilor le revenea o cantitate neîndestulătoare de produse;  cele mai afectate fiind familiile cu mulţi copii.

De fapt, o gospodărie ţărănească cuprindea la acea vreme o încăpere neîmprejmuită, în interiorul căreia se găseau: un pat fixat de patru ţăruşi, o ladă la căpătâi, în care se ţineau hainele de sărbătoare şi câteva lucruri de preţ, peste care se aşeza în unele case, zestrea fetelor de măritat, iar pe jos erau aşternute rogojini sau saci. Rareori îşi permitea bietul ţăran să aibă mai multe încăperi sau un şopron mai acătării pentru animale.

0 statistică din acea vreme „verificată” de comunişti ne prezintă comuna Pechea în anul 1905 astfel: din totalul de 559 gospodării, 341 aveau o singură încăpere, 184 o cameră şi o tindă şi 34 aveau mai multe camere construite, de regulă, din nuiele şi lut, învelite cu stuf. Sărăcia dar mai ales umilirea zilnică din partea boierilor, arendaşilor, vătafilor şi acelora puşi să strângă dările i-au îndemnat pe ţărani să iasă la luptă, la început izolaţi, apoi din ce în ce mai uniţi şi orga­nizaţi. Totul a culminat în luna martie a anului 1907, cu Marea Răscoală ce a cuprins apoi întreaga ţară.

Ţăranii din Pechea s-au adunat în jurul Primăriei cu sutele şi au încercat prin forţă să intre în interior şi să distrugă actele care îi obligau la diferite „învoieli” agricole. Doar intervenţia energică a jandarmilor şi promisiunea prefectului Atanasiu, adus în ultimă instanţă la Pechea, care le-a propus să accepte înţelegerea cu noul proprietar Mareş, a mai potolit spiritele. A doua zi s-a hotărât ca o delegaţie de ţărani să meargă la prefectura de judeţ (judeţul Covurlui, pe atunci) şi să încheie noi contracte agrare, în avantajul ţăranilor.

Tactica aceasta a fost păgubitoare pentru pecheni pentru că, odată dispersaţi, nu mai aveau forţa necesară să-şi impună punctele de vedere, iar unii dintre capii răsculaţilor au fost arestaţi noaptea şi duşi în locuri neştiute de localnici. Deşi am ajuns cu firul evenimentelor până în anul 1907, se cuvine să menţionez, în ordine cronologică, participarea ţăranilor din Pechea la Războiul de Independenţă din anul 1877, la primul război mondial din anii 1914-1918, al doilea război mondial din anii 1939-1945, precum şi la evenimentele din decembrie 1989.

în războiul pentru independenţa României din anul 1877-1878 şi locuitorii comunei Pechea şi-au adus o importantă contribuţie, atât prin dările oferite armatei, cât şi prin participarea efectivă la lupte; patru dintre fiii satului dându-şi chiar viaţa. Şi astăzi stă mărtuie statuia amplasată în faţa căminului cultural din centrul localităţii, sub vulturul de bronz cu aripile desfăcute putând lesne a fi citite numele eroilor: Crişan Mihai, llie loniţă, Irimia Alecu şi Toader Vasile, din Regimentul călăraşi. Din păcate, este singurul monument dedicat eroilor şi acest lucru l-a ambiţionat pe actualul primar în colaborare cu preotul loan Lungeanu, să ridice cât mai curând şi un monument dedicat eroilor din cel de-al doilea război mondial.

Este, cred, o datorie de suflet a tuturor, pentru a rămâne veşnic în memoria posterităţii jertfa de sânge a celor 129 de morţi din primul război mondial şi a unui număr mult mai mare de morţi şi dispăruţi în cel de-al doilea război mondial. Dar eroi au fost şi după aceste triste evenimente istorice şi vor fi încă pe aceste meleaguri, iar eu voi încerca să-i cuprind în paginile acestei monografii, îmi cer iertare de la cei pe care-i voi scăpa din vedere, poate din necunoaştere sau poate că nu am găsit răgazul necesar să caut în documentele vremii, prea sărace totuşi în informaţii despre evenimentele şi oamenii acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu!

Voi încerca să descriu mai pe larg, fiecare eveniment istoric, în următoarele capitole şi să scot la iveală unele mărturii care au fost păstrate cu sfinţenie de oameni de seamă ai comunei Pechea, oameni care au suferit multe nedreptăţi, chiar şi pentru simplul motiv că au fost bănuiţi a fi în posesia unor documente compromiţătoare pentru mai marii vremurilor comuniste.

Nu este un act de bravură, ci un simplu act de dreptate care trebuie făcut, pentru ca tânăra generaţie să cunoască adevărul.

One comment

  1. Foarte interesant! Ceva ce trebuie sa stie toata lumea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Scroll To Top